Conform proiectului de lege inițiat de Autoritatea Națională Sanitar-Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor (ANSVSA), pentru a putea comercializa astfel de produse, vânzătorii trebuie să îndeplinească anumite condiții stricte:
- Înregistrarea la Direcția Sanitar-Veterinară locală: Producătorii locali trebuie să fie înregistrați la autoritatea sanitar-veterinară a județului, ceea ce înseamnă o formalizare mai amplă a vânzării produselor agricole.
- Certificarea stării de sănătate: Vânzătorii și membrii gospodăriei acestora trebuie să demonstreze că nu suferă de boli care ar putea contamina produsele vândute. Această măsură are ca scop prevenirea răspândirii eventualelor infecții sau boli prin alimente.
Aceste norme au stârnit deja nemulțumiri în mediul rural, unde micii producători consideră că noile cerințe sunt dificile și adaugă o povară birocratică suplimentară pentru vânzarea produselor lor. Implementarea acestor măsuri a ridicat discuții despre impactul asupra economiei locale și a micilor producători, care depind de vânzările directe pentru a-și asigura un venit.
Proiectul este încă în dezbatere publică, dar dacă va fi aprobat, va impune condiții noi pentru cei care doresc să își vândă produsele agricole din gospodărie.
Eu, Ion al Glanetasului, gospodar de când mă știu, mă trezesc la cântatul cocoșului să-mi îngrijesc grădina. Am pământ de lucru, roșii, ardei, ceapă și câțiva meri și pruni. Nici prin cap nu mi-ar fi trecut că vine ziua când să vinzi niște legume din grădina ta va cere „aprobare” de la oraș.
Ei bine, da! De câteva săptămâni încoace, am aflat de la vecini de așa-numita „Lege a Mărarului.” Cică de-acum înainte, dacă vreau să dau două roșii și un kilogram de cartofi în fața porții, ar trebui să merg întâi să mă înregistrez la Direcția Sanitar-Veterinară. Și, ca să fie treaba clară, ar trebui să dovedesc că nici eu și nici familia mea n-avem boli care ar putea contamina marfa. Pe scurt, până și să-mi vând marfa de pe bătătură a ajuns o corvoadă!
O lege „pe hârtie” pentru oameni din birouri
Nu știu alții cum sunt, dar noi, ăștia de la sate, știm una și bună: dacă legumele mele sunt curate și sănătoase, crescute cu muncă și drag în grădină, atunci nu văd de ce trebuie să-mi iau „certificat” pentru ele. Cu cine s-au sfătuit când au scos această lege? Cu oamenii de la oraș, care nu și-au murdărit o zi în viața lor mâinile în pământ?
M-am obișnuit să vând legumele în piață, uneori chiar și în fața porții. Vin clienți din sat, ne știm de-o viață. Îmi cer câte ceva, mai vorbim de sănătate, de vreme și de gospodărie. Acum mă trezesc că trebuie să-mi fac analize medicale, că doar cine știe ce „bacterii” le-aș transmite oamenilor. Ce să mai zic de birocrația asta, când fiecare zi la noi începe în grădină, nu la coadă la vreun birou?
Birocrația de la oraș – un chin pentru cei de la țară
Mă uit la birocrația pe care o tot impun ăștia de la oraș și nu mă pot opri să mă întreb: câți bani o să pierdem noi, țăranii, ca să facem toate cerințele astea? Dacă o să fie nevoie de analize și înregistrări, cine va plăti pentru ele? Noi abia ne tragem de pe o zi pe alta, că trăim din ce muncim cu propriile mâini.
Și mai e ceva. Noi, ăștia de la sate, știm bine că fructele și legumele din grădină sunt mai sănătoase decât orice vezi pe rafturile de supermarket. Vrem să ne vândem produsele la noi în sat, acolo unde ne știe lumea, nu să intrăm în tot felul de proceduri „sanitare” și „înregistrări.” Pentru ce atâtea hârțoage și drumuri la oraș, când noi vrem doar să ne vindem marfa muncită cu sudoare?
Când o să aprecieze cineva și munca noastră?
Îi întreb pe cei care au propus „Legea Mărarului”: au stat ei vreodată în soare, cu mâinile în pământ, să planteze un rând de roșii? Știu ei cât de greu e să uzi, să sapi, să culegi, ca să ai legume proaspete? Mă îndoiesc. Se gândesc cum să ne pună piedici, nu cum să ne ajute.
Pe când înțelegeau oamenii să prețuiască ce e natural și sănătos, ne trezim că ni se pun reguli care să ne închidă porțile și piețele. Parcă suntem o povară pentru „siguranța alimentară” a țării. De parcă grădinile noastre ar fi o amenințare, nu o binecuvântare.
Un gând de încheiere
Așa că întreb, ca un om simplu de la țară: chiar e nevoie de atâtea piedici pentru cineva care vinde câteva kilograme de roșii sau niște mere din curte? Noi, țăranii, vrem doar să ne trăim viața din ce muncim, iar cei care cumpără de la noi știu bine că marfa e proaspătă și crescută cu respect pentru pământ și sănătate.
„Legea Mărarului” poate că sună bine la oraș, dar la noi, în sate, e doar o altă povară care ne îndepărtează de ce iubim și de ce putem oferi. Eu, unul, sper să se gândească de două ori înainte să ne oblige să trecem prin toate astea pentru o mână de legume vândute din gospodăria proprie.