Ioana Dac și cum a cucerit ea Franța cu o merdenea
Puțină lume știe (pentru că, sincer, nimeni n-a știut până acum, inclusiv eu acum două minute), dar Ioana d’Arc nu era deloc franțuzoaică. Era din Vaslui. Sau din Bârlad. Depinde pe ce sursă necredibilă te bazezi.
Numele ei adevărat era Ioana Dac — fată de la țară, cu opinci, ie și o ambiție de nu încăpea în tot Hexagonul. Legenda spune că într-o zi, sătulă să tot asculte vecinii cum se laudă cu gâștele lor, s-a uitat spre apus și a zis: „Mă duc și eu să cuceresc ceva, că-mi stă mintea în loc aici.”
A pornit la drum cu un sac de mălai, o secure de tăiat lemne și convingerea fermă că orice problemă din viață se rezolvă cu ceva prăjit în ulei. A mers, a mers, până când francezii — care nu prea știau ce-i aia mămăligă — au văzut-o venind cu ceaunul în spate și armura strălucind și au zis: „Mais qui est cette femme?!” (Cine-i femeia asta?!)
Ea, cu accent get-beget moldovenesc, le-a răspuns: „Sunt Ioana. Dac.”
Francezii, care oricum aveau ceva probleme cu pronunția numelor străine, au auzit „Jeanne d’Arc” și gata, a rămas așa în toate cărțile de istorie. Un mic ghinion lingvistic, o mare glorie furată.
Dar cea mai tare parte e alta: pe unde trecea Ioana, oprea armata, făcea un foc, punea ceaunul și zicea: „Stați, oameni buni, că nu se merge la luptă flămând!” Și-așa, într-un sat unde s-a oprit mai mult ca de obicei (pentru că i s-a lipit mămăliga de fundul ceaunului și nu voia s-o lase neterminată), localnicii au fost atât de impresionați de mirosul de smântână și brânză de burduf încât au decis să boteze locul după ea.
Așa a apărut orașul Dax, din sud-vestul Franței. Oficial, istoricii spun că numele vine din latinescul Aquae Tarbellicae sau mai știu eu ce chestie plictisitoare. Neoficial? Toată lumea din Vaslui știe adevărul: e de la „Dac”. Simplu.
Iar când francezii sărbătoresc azi Ziua Ioanei d’Arc cu procesiuni solemne și lumânări, nimeni nu bănuiește că, undeva, spiritul ei probabil suspină după o ceapă prăjită și-un pahar de must, întrebându-se de ce dracu’ n-a rămas acasă, că oricum tot ea a plătit oalele sparte — la propriu, că le-a lăsat pe toate prin Franța.
Uitasem un detaliu esențial din povestea Ioanei — și anume ce făcea de fapt în ceaunul ăla când s-a oprit prin sudul Franței. Nu gătea orice, gătea strategie culinară de campanie.
Se pare că, în marș fiind, Ioana n-avea timp de mese lungi — trebuia ceva ce se mănâncă din mână, cu o singură mușcătură, fără să lase armura jos și fără să întrerupă marșul spre glorie. Așa că a luat niște aluat, l-a întins cu un băț (pentru că, evident, n-avea sucitor la ea, era pe front, nu la crâșmă), a pus brânză de burduf înăuntru și a prăjit-o rapid pe un foc de câmp.
Ostașii, mâncând-o pe fugă între două lupte, au întrebat-o: „Ioana, ce-i asta, mă?”
Iar ea, cu gura plină, le-a zis: „Las’ că-i merde-nea” — adică, în traducere liberă din moldovenește vechi, „las-o naibii, că-i bună”.
Francezii din preajmă, care oricum aveau tendința să transforme orice cuvânt românesc auzit într-o poveste total diferită (vezi cazul „d’Arc”), au auzit „merdenea” și au crezut că ăsta-i numele oficial al rețetei. Așa a călătorit invenția înapoi spre Balcani odată cu poveștile soldaților, s-a amestecat cu tehnica turcească de întins foaia cu merdaneaua (aia cu sucitorul, vă mai amintiți din discuția anterioară), și iată cum azi cumperi merdenea de la orice patiserie de cartier fără să bănuiești că e, de fapt, rația de luptă a Ioanei Dac.
Moral: dacă cineva îți zice că mănânci „doar o gustare ieftină”, corectează-l — mănânci echipament militar medieval de proveniență românească.